Paul Aretzu este poet, critic şi eseist. Este pseudonimul lui Paul Arețu. S-a născut la 29 mai 1949, în oraşul Caracal, judeţul Romanaţi. Este fiul lui Ștefan, funcţionar în administraţia publică, și al Floricăi Arețu (născută Ionescu), casnică. A urmat cursurile Liceului „Ioniţă Asan” (1963-1967), din oraşul natal şi a absolvit Facultatea de filologie a Universităţii din Craiova, secţia română-franceză (1973). A fost profesor de limba și literatura română-limba franceză la Școala generală din comuna Osica de Sus (1973-1986), la Școlile nr. 4 și 5 din Caracal (1986-1990), la Colegiul Național „Ioniță Asan” din Caracal (1990-2014).
Primele poeme au fost publicate în revista Liceului „Ioniță Asan”, din Caracal, Facla, apărute apoi într-o antologie școlară, Vârsta visurilor (1968). În 1971, a debutat în revista „Ramuri”, condusă de Al. Piru. Debutul editorial are loc în 1988, în volumul colectiv Zboruri lirice (apărut la Editura Scrisul Românesc), cu grupajul Insomnia cuvintelor. În 1966, publică, la Editura Eminescu, volumul Carapacea cu sunete, prilej cu care, la propunerea editorului Mircea Ciobanu, își grafiază numele Aretzu.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (din anul 2000). A fost redactor-şef al revistei „Ramuri” (2010-2013). Este redactor-şef al revistei de mică circulaţie „Vitralii romanaţene” (din 2008) şi face parte din colegiul de redacţie al altor reviste (Vorba noastră, Oltart).
Fișa de creație
Cărţi de poezie: Carapacea cu sunete, 1996; Orbi în Paradis, 1999; Diapazonul de sânge, 2000; Cartea Psalmilor (semne de iubire), 2003, cu o prezentare de Marian Drăghici, Urma lui Uriel, 2006, cu o postfaţă de Eugen Negrici, Cartea cu anluminură, 2010, Psalmi cu anluminură, 2011, ştergerea completă a feţei, 2011, Eva Maria şi condeierul Paul, în colaborare cu Eva Maria Ilsia Musuret (nepoata scriitorului), 2014, Muntele Viu, 2016, cu o prefaţă de Gheorghe Grigurcu.
Cărţi de critică: Viziuni critice, 2005, Scara din bibliotecă, 2007, Jurnal de lecturi, 2009, Măgăriţa lui Balaam, 2013.
A apărut în antologii de poezie şi de critică literară, a scris prefeţe, postfeţe.
Poeme ale sale au fost traduse în engleză, franceză, sârbă, maghiară, turcă.
Referințe critice (în periodice și în volume)
Criticilor nu le va fi greu să identifice în versurile lui Paul Aretzu semnele profesionismului. Poetul ştie rostul, în poezie, al alternanţei acumulare-descărcare, stăpâneşte succesiunea gradelor de intensitate şi tehnicile potenţării şi izbuteşte să-şi menţină reprezentările fastuoase în cadrul unei sintaxe simple, apte să confere poemelor o neliniştitoare transparenţă formală.
(Eugen Negrici, Triumful emoţiei lirice, SLAST, nr. 3, 1987)
*
Paul Aretzu face parte din stirpea rară a poeţilor care nu-şi lasă mâna să alerge pe hârtie, în neştirea ei şi nesupravegheată. Poetul îşi struneşte emoţiile. Pe dedesubtul demersului său, însă, se aude vuietul unui fel de a fi patetic, gata în orice clipă să izbucnească la vedere. Puterea poeziei sale stă chiar în această mereu neliniştitoare contradicţie.
(Mircea Ciobanu, xxx, Literatorul, nr. 6 (23), 14 febr. 1992)
*
Paul Aretzu, profesor de limba şi literatura română la Liceul „Ioniţă Asan” din Caracal, reuşeşte să cuprindă în volumul de versuri Camuflaj total de cuvinte (volum manuscris la acea vreme – n.n.) – de fapt, un singur poem de proporţiile unei cărţi, o vastă sinteză lirică – tot freamătul civilizaţiei secolului 20. […] Într-un poem amplu, simfonic, cu treceri rapide de la registrul grotesc la cel sublim şi cu reveniri obsesive, el ne „povesteşte”, cuceritor, această experienţă.
(Alex Ştefănescu, Camuflaj total de cuvinte, Zig-Zag, nr. 214, 30 iunie-6 iulie 1994)
*
De mult n-am mai citit o carte de poeme atât de densă, atât de eficientă liric, de relevantă existenţial ca această de-a dreptul senzaţională Carapacea cu sunete a lui Paul Aretzu. […] Datorită, bănuim, repetatelor comprimări de text (exigenţa, la el, se pare că este lege), şlefuirii succesive a fiecărui vers, a fiecărei sintagme în parte, poemele capătă o transparenţă ciudată, un „luciu” care nu limpezeşte, nu linişteşte, cum ar fi firesc, ci înspăimântă. Cutremură. Săgetează sensibilitatea.
(Nicolae Ţone, Un debut de excepţie: „Carapacea cu sunete”, Viaţa Românească, nr. 4-5,1998)
*
Un avangardist tîrziu este poetul Paul Aretzu. Eminent absolvent al Şcolii suprarealiste, d-sa începe prin a-şi prezenta semnele de respectuoasă fidelitate faţă de aceasta, inserţiile în doctrina ce-o specifică. Nu e în cauză etalarea formală a unei diplome, ci un exerciţiu încă suficient de viu, indicînd împrejurarea că „mistica” suprarealistă e un bun cîştigat de întreaga conştiinţă literară actuală, care-i poartă, mai mult ori mai puţin vizibil, urmele. […]
Intelectul este actantul farsei pe care ne-o oferă continuu poetul, în straiul sclipitor al avangardei. În felul acesta, aidoma unui fiu rătăcitor care, după un îndelungat periplu, se întoarce acasă, suprarealismul tîrziu revine la inteligenţa excomunicată, în paradoxala vecinătate a reţelei valéryene.
(Gheorghe Grigurcu, Catalog liric, Editura Convorbiri Literare, Iaşi, 2010, Suprarealismul tîrziu, pp. 21-24)
*
În Cartea Psalmilor, Paul Aretzu îşi duce spiritul poetic să dănţuie, să se roage.
O face la vedere, amplu, frenetic şi mai ales îmbrobonat – ca regele David gol-goluţ înaintea chivotului Legii.
Numai că, legea lui Paul Aretzu fu să viseze, să scrie poezie în limba română. Iar chivotul lui este cartea de poezie, aceasta.
Iar în cartea aceasta oraşul Caracal se face, prin harul poetului, una cu Ierusalimul. Asta e tot.
De când sunt, n-am invidiat mai mult un poet şi o carte!
(Marian Drăghici, Ca regele David..., Cuvânt înainte la volumul Cartea Psalmilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2003)
*
Nu ştiu exact ce vor fi promis volumele anterioare, dar Cartea Psalmilor este mărturia unui poet adevărat, care trăieşte cu intensitate o experienţă nici provocată, nici reductibilă la dogme. O experienţă prin care individul iese din timp, învinge realitatea, se sustrage concretului – chiar propriilor pasiuni devoratoare care instituie, finalmente, o voce a umanităţii înseşi.
Spun un lucru banal, dar ceea ce reuşeşte Paul Aretzu aici este să transgreseze experienţa individuală şi să înalţe trăirea individuală la o asemenea intensitate şi expresie încît în spatele verbului nu mai trăieşte un individ, ci umanitatea. În acest caz – performanţă rară –, vocea acestei cărţi nu mai este a lui Paul Aretzu, ci a psalmistului. Aş invoca aici cîte ceva din poezia religioasă românească, pentru a constata de fapt că Paul Aretzu nu are precursori. Psalmii pe care-i scriu, de exemplu, Arghezi sau Ştefan Augustin Doinaş descind din Psalmii moderni ai lui Macedonski. Se nasc, altfel spus, din confruntarea dintre individ, a cărui conştiinţă de sine e pregnantă şi a cărui conştiinţă poetică e primordială, şi divinitate. Ca să invocăm poezia religioasă a lui Blaga, a lui Voiculescu, a lui Pillat sau, da, a lui Ion Barbu ar fi prea mult. Prea mult în sensul că fiecare are propriul proiect poetic – iar Paul Aretzu nu datorează nimic, nici unuia. Ar mai rămîne Dosoftei…, dar cel mai bine poţi să-l apropii pe Paul Aretzu regelui David. Şi asta întrucît nu se simte vreo fisură între conştiinţa poetică şi cea religioasă. A scrie poezie religioasă azi este cu atît mai dificil cu cît preeminenţa literaturizării ar sucomba în artificiu. Iar riscurile pe care o astfel de întreprindere le presupune nu sînt puţine. […]
Or, Paul Aretzu scrie de parcă pe lume n-ar fi decît el, un anonim, şi Dumnezeu, iar vocea sa intră în categoria fenomenelor naturale. Cu atît mai naturale cu cît, în cele mai multe dintre cazuri, discursul nu are nici un fel de ezitare; precis în tăietură, cu o economie a mijloacelor care asigură austeritatea şi demnitatea discursului, psalmii lui Paul Aretzu au forţa de a tulbura şi te obligă să-i rosteşti cu solemnitate. […]
Marea înţelegere a morţii ca împlinire a adevărului şi ca iluminare a sensului, prezenţa cuvîntului ca mijloc de fundamentare a cosmosului, nevoia de a „intra în destin” şi de „a sta cu ochii deschişi către moarte”, iată cîteva din fundamentele unei poezii care izvorăşte din imperativul re-cunoaşterii. E ca şi cum Paul Aretzu ar fi avut revelaţia faptului că poezia îşi devine suficientă sieşi doar în momentul în care nu lasă rest. Că, alături de moarte, este soluţia ieşirii dintre barbari, din surghiun.
Dintr-o scrisoare, aflu că poetul lucrează acum la un nou volum, Anluminuri. Mă-ntreb, însă: după Cartea Psalmilor, ce-ar mai putea scrie Paul Aretzu?! Ce rest va fi rămas nespus?!
(Mircea A. Diaconu, Paul Aretzu: Cartea Psalmilor, Ziua Literară, 25 septembrie 2004)
*
Un surprinzător elan religios, mai mult o asumare a condiţiei de imnograf creştin găsim la Paul Aretzu, „Cartea Psalmilor”, CR, 2003, poet onorabil, dar a cărui evoluţie nu prevestea explozia d-acum a unui lirism entuziast, în sensul prim al cuvântului, de lucrare spirituală, de ardenţă a omului care se deschide credinţei.
„Cartea Psalmilor” are notele de bucurie ale convertitului, plinătatea de durată a celui care descoperă o altă dimensiune, libertatea celui care scrie după cum crede, convins că se apropie prin scris de izvorul bucuriei sale. Limbajul poetului e cel consacrat de Biblie, modernitatea sa arhaică are luminozitate şi forţă spirituală, tonalitatea e a psalmilor davidici, cu gama lor de infinitezimale nuanţe, cu elanuri, laude şi tânguiri ale păcătosului care se întoarce la Dumnezeu. „Un răzvrătit răscumpărat” îşi spune autorul, convins că „scrie peste alt scris”, ca un călugăr-copist de la Tismana sau Neamţ, pierdut în exerciţiul său devot. Mai mult, scriitorii de acest fel sunt „închişi în timp ca-ntr-o sticluţă”, autorul însuşi se imaginează astfel: „eu sunt închis în scris”. Este, desigur, o închidere „deschisă”, o autozidire prin mila Domnului, în spaţiul chiliei reale sau simbolice. „Doamne, am pus Vechiul Testament uşă şi Evangheliile ferestre. Să ne silim puţin pentru a fi.” Nu lipsesc senzaţiile, corpul simte mai intens frumuseţea lumii, dar transfigurată: „Şi sufletul meu era un copăcel albastru ce se răsfira ca un fum şi împlinea fructe sângerânde ca de măceş sălbatic. Şi s-a atins îngerul cu degetul de el”.
(Adrian Popescu, Trei poeţi, Vatra, nr. 11-12, 2004)
*
Cine va parcurge, în ordinea apariţiei lor, volumele de versuri semnate de Paul Aretzu va fi uimit de sensul urcător al creaţiei acestuia şi nu va întârzia să şi-o închipuie ca pe o arteră pe care poemele scrise de-a lungul unui număr însemnat de ani se grăbesc să ajungă la inima ei, adică la centrul de foc şi de credinţă al psalmilor. [...]
De altfel, superbă intuiţie, chiar limba pe care o va folosi poetul este cea care va da forţă şi putere de convingere psalmilor săi. Sentimentul, pe care îl avem în lectură, că psalmistul-rege a ieşit din timpul său istoric şi s-a mutat printre noi, vine de la vorbirea biblică reinventată de Paul Aretzu. Limbajul său e o agregare subtilă de formule, tonalităţi, enunţuri, închegări ritmice iudaice, turnuri sintactice, denominări demne de imnografia bizantină, imagini, simboluri scripturistice vechi şi nou-testamentare atât de bine aglutinate încât ne obligă să presupunem o familiaritate emoţională cu lumea Bibliei. Suntem în plin fenomen de transvazare. Ceva asemănător ne-a fost dat să descoperim la Antim Ivireanul, căruia lunga şedere în intimitatea cărţilor sfinte i-a remodelat gândirea şi limbajul până în pragul unei metamorfoze. Poetul izbuteşte încă o dată să-şi definească pregnant starea de contopire cu Textul şi preschimbarea lui în carne semantică şi în carte sfântă grăitoare. [...]
În psalmii lui Paul Aretzu reîntâlneşti, însă, întâmplări şi fapte din vremea noastră povestite, în deplină sinceritate, cuiva căruia îi pui sufletul în palmă. Este un dialog nemediat cu cel ce ne citeşte cugetul şi urmăreşte făţărnicia, iar cel ce se spovedeşte se exprimă cu nesăbuinţă, fără grija efectului estetic şi a imaginilor impunătoare, într-o limbă de o barbarie serafică: „mi-ai umplut gura cu ţâţa luminii Tale”; „udă cu scuipatul Tău/ ochii mei”. Eşti uimit să întâlneşti aici o fiinţă dotată cu capacitatea de a trăi simultan şi în prezentul frust şi în dumnezeire. [...]
Biserica noastră, fiind, cum se ştie, conservatoare, nu încurajează creaţia în spirit religios, temându-se de orice înnoire, chiar dacă aceasta nu implică revizuirea canonului ori ignorarea textelor consacrate. Nu ştiu ce motiv s-ar putea invoca pentru ca în Cărţile de rugăciuni (puse cu destule foloase în circulaţie) să nu fie incluşi psalmi de felul celor invocaţi mai sus ori rugăciuni de o simplitate pătrunzătoare, precum aceasta: „botează-te în inima ta. pe Domnul sădeşte-L în răsuflarea ta./ viaţa ta scald-o în lacrimi. despre chipul cel dulce al morţii/ întreabă-i pe părinţi. umple amintirea ta cu duh. sălăsluieşte-L/ în tine pe cel necuprins, cel curăţat cu ţărână. cel cu zio aprins”.
(Eugen Negrici, Cartea unei chemări copleşitoare, postfaţă la volumul Urma lui Uriel, Editura Cartea Românească, 2006)
*
Cartea Psalmilor lui Paul Aretzu, volum apărut iniţial la Editura Cartea Românească, în 2003, şi reluat recent în antologia Urma lui Uriel, Editura Vinea, e una dintre cele mai frumoase şi valoroase erupţii poetice din literatura română actuală. Cum spune şi titlul, e vorba de o carte de versuri religioase, dar nu e nici Arghezi, nici Vasile Voiculescu, Vasile Militaru, Traian Dorz, Ioan Alexandru, Daniel Turcea, Adrian Popescu, Dan Verona, Gabriel Chifu, Dan Damaschin, nici măcar Nicolae Ionel, nimic din toţi aceşti poeţi imnofori, ci pur şi simplu Paul Aretzu, sută la sută, poezie pură, în care simţi ca în timpurile creştinismului primar că Duhul Sfânt suflă unde vrea, inclusiv la Caracal, localitatea cu rezonanţă pitorească în care trăieşte acest poet în rodnică logodnă a singurătăţii sale cu Creatorul cerurilor şi al Poeziei. [...]
Psalmii lui Paul Aretzu sunt o altfel de poezie decât se scrie acum, în ţară şi în lume, unul din numeroasele semne din ultima vreme, care indică mutarea artei actuale în noua paradigmă postmodernă a întoarcerii sale la om şi la Dumnezeu. Dacă ai avea, ca părinte, un copil plecat într-o ţară îndepărtată, la studii sau la muncă, şi ai vrea să-i trimiţi câteva cuvinte sărbătoreşti, să-i împodobeşti viaţa spirituală cu bunătăţi de acasă, timp de 75 de zile i-ai putea trimite pe mail câte unul din psalmii cărţii lui Paul Aretzu, cu certitudinea că prin această cură de frumuseţe curată şi graţie nouă i-ai făcut fiului tău cel mai frumos dar părintesc. E posibil ca în această direcţie să se îndrepte poezia şi arta viitoare, în curs de ieşire din des-figurarea esteticii urâtului, Paul Aretzu fiind unul dintre precursorii întoarcerii la sursa inepuizabilă de regenerare a spiritului convalescent, după lunga epocă a dis-graţierii moderne: sacralitatea din care s-au hrănit la origini cele două rădăcini comune ale cultului şi culturii. „Nu sunt bun de nimic – scrie Paul Aretzu, în Psalmul 74 – nu am făcut pe nimeni să moară de fericire”. Într-adevăr, Cartea Psalmilor nu are această disponibilitate paradoxală a expresiei oximoronice româneşti, dimpotrivă, frumuseţea nouă a versurilor ei poate salva de la sleire o literatură cu enzimele epuizate, renăscând de fericire prin „incendium amoris” şi noua „erotică” a reconectării la sinapsele Genezei primare, când omul şi Creatorul său vorbeau faţă către faţă.
Cu creaţia lui Paul Aretzu, suntem la un nou început, la sfârşitul unei lumi epuizate spiritual, în zorii lumii care va să vină: „Doamne, se întoarce tăcerea dinaintea facerii lumii”; „Domnul iubeşte scrisul meu. Domnul moare şi înviază în text. Scriu peste alt scris. Sunt tulburat ca în prima zi de şcoală. Doamne, eşti muzică în vâlvătăi, eşti lumină neînserată, chivot de idei. Suntem atinşi de dimineaţa ta, Doamne, de care mă rănesc tot timpul”; „A fi trup înseamnă a fi supus răstignirii continuu. A fi trup înseamnă a-ţi aminti, în momentele de singurătate, atingerile genetice ale lui Dumnezeu”; „Trăim şi murim în psalmi”.
(Ion Zubaşcu, Acţiune poetică de întoarcere a scrisului la om şi Dumnezeu, Convorbiri literare, aprilie, 2007)
*
Psalmii poetului sunt lungi adresări către Dumnezeu, o rugăciune continuă cu caracter de confesiune. Relaţia care se stabileşte statuează două instanţe: omul slab, pieritor, lipsit de putere în faţa măreţiei, completitudinii lui Dumnezeu, invocat pentru a aduce, pentru a da un surplus de forţă omului neputincios.
Existenţa lui Dumnezeu nu este nici negată nici pusă sub semnul incertitudinii. Dumnezeu există şi aceasta este bucuria pe care o exaltă poetul.
(Ana Dobre, Utopiile realului, Editura Fundaţia Culturală Libra, Bucureşti, 2007, Paul Aretzu. Cartea Psalmilor, p. 243-247)
*
Autenticul poet religios se cuvine a fi... poet pur şi simplu. Putând fi un admirabil exemplar de homo religiosus, dacă nu dispune de imanenţa harului poetic, riscă a eşua în tentaţia sa de-a se înfăţişa semenilor ca atare. Paul Aretzu a izbutit această operaţie alchimică de transmutare a valorii religioase într-o valoare estetică validă. Operaţie ce îngăduie credinţei a se întrupa, a nu rămâne lumină intransmisibilă, suficientă sieşi. Poetul mânuieşte cu mare dexteritate un limbaj simililiturgic, uleios şi bine mirositor, bizuit pe verbe, sintagme, imagini şi tonalităţi iudeo-bizantine, avându-şi sursa atât în textele vetero, cât şi în cele neotestamentare. Nu e o uniformă, ci un stil. Nu e o limbă de lemn ecleziastică, ci o cale a unei productivităţi expresive, în raport cu care impunătoarele paradigme, departe de a constitui zăgazuri, reprezintă stimulente. „Ceva asemănător, scrie Eugen Negrici, ne-a fost dat să descoperim la Antim Ivireanul, la care lunga şedere în intimitatea cărţilor sfinte i-a remodelat limbajul până în pragul unei metamorfoze”. Însă elaborarea unui atare discurs implică o dificultate solemnă precum un canon. Paul Aretzu cată a se contopi cu textul său psalmic, a se preschimba ca-n taina euharistică, în sânge şi trup scriptic. Rugăciunea sa cu o valenţă publică posedă graţie, supleţe, un avânt imaginativ discret strunit, care, fără a se revărsa peste o anume tradiţională cuviinţă, pulsează neîncetat sub pielea cuvintelor. De regulă, autorul are tactul de a-şi învălui năzuinţa mistică în figuri materiale, de a-şi face inteligibile efuziunile prin tropi circumscrişi, evident, unei convenţii literare, dar nutriţi cu ardoarea de ucenic perpetuu a convertitului. Prospeţimea intervine prin nuanţarea plină de râvnă cu care e tratat modelul. Vedem în Paul Aretzu pe unul dintre cei mai de seamă poeţi religioşi ai literaturii noastre.
(Gheorghe Grigurcu, Poezie religioasă, Jurnalul naţional, 25 iulie 2007)
Colaborări în periodice
Rubrici la revistele: Ramuri, Calende, Euphorion, Cafeneaua literară, Luceafărul, Contemporanul, Viaţa Românească, Acolada, Confesiuni, Argeş, Lumina literară şi artistică. Colaborări la Vatra, Apostrof, Tomis, Poesis, Convorbiri literare, România literară, Ziua literară, Columna, Poezia, Mozaic, Scrisul Românesc, Steaua, Hyperion etc.
Premii literare
Premii literare: Marele premiu „Virgil Mazilescu”, Corabia, 2003, Premiul Filialei Craiova a USR, 2004, Premiul Festivalului „Nichita Stănescu”, Sighet, 2004, Premiul Festivalului Naţional de poezie „George Coşbuc”, 2004, Premiul Festivalului Naţional de literatură „Sensul iubirii”, Drobeta Turnu Severin, 2004, Premiul pentru poezie al revistei „Ramuri”, 2005, Premiul Atelierului Naţional de poezie „Serile de la Brădiceni”, 2005, Premiul special pentru poezie al Bibliotecii judeţene „I.G. Bibicescu”, Mehedinţi, 2006, Premiul pentru poezie al revistei „Convorbiri literare”, 2006, Premiul de Excelenţă al Filialei Craiova a USR, 2007, Premiul pentru poezie al revistei „Acolada”, Satu-Mare, 2009, Premiul „Daniil Sandu Tudor”, Mânăstirea Neamţ, 2009, Premiul „Şerban Cioculescu” al Editurii şi Revistei „Scrisul Românesc”, Craiova, 2011, Premiul pentru poezie al Revistei „Cafeneaua literară”, Piteşti, 2012, Diplomă de Excelenţă, pentru cartea de eseu a anului 2013, „Măgăriţa lui Balaam”, decernat de Fundaţia Culturală „Georgeta şi Mircea Cancicov”, la Festivalul-Concurs Internaţional de Creaţie Literară, „Avangarda XXII”, Ediţia a XIII-a, 2014, Premiul „Mihai Eminescu, Drobeta Turnu-Severin, 2016.
A primit Medalia „Centenarul U.S.R.”, 2008, Meritul cultural în grad de cavaler, 2008. Este cetăţean de onoare al municipiului Caracal.