George Popescu s-a născut la 20 februarie 1948, Bratovoiesti, Georocu-Mare, Dolj. A debutat publicistic în 1965 în revista „Ramuri”, în a cărei redacție va activa din 1985 până în 1991. Membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1990.
Poet, eseist, traducător, a fost în perioada 1991-2015 conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din Craiova, titular al cursului de Literatură italiană modernă, din care a tradus peste 30 de cărți, de la Giovanni Verga la Umberto Eco, Leonardo Sciascia, Maria Corti, Vittorio Sereni și alții.
Fișa de creație
Debut editorial cu volumul „Desprinderea de brumă”, Craiova, Scrisul Românesc, 1984.
Ca poet a publicat volumele Desprinderea de brumă, Craiova, Ed. Scrisul românesc, 1984.Ştiinţa veselă, Constanţa, Editura Pontica, 1993, col. Euridice. Magna Impuritas, Constanţa, Editura Pontica, 1997, col. Euridice. Scrisori către lady Di, Craiova, Aius, 2003. Col. Genesis. Sine nomine. Fluturi orbi / Farfalle cieche. Poeme. Ediţie bilingvă.
Ca eseist și critic literar a publicat Tensiunea esenţială. Metaforă şi revelaţie în opera lui Lucian Blaga. Constanţa, Pontica, 1997, Mecanica formei. Eseuri. Constanţa, Pontica, 1999, Pier Paolo Pasolini. Ereticul corsar. Studiu monografic. Constanţa, Pontica, 2000, Marin Mincu. Eseu despre autenticitatea scriiturii. Buc., Editura Eminescu, 2000 . (Colecţia Eseuri), Povara orfanităţii. Eseu despre poezia lui Mario Luzi. Constanţa, Pontica, 2005 (ediție reveăzută în 2007), Poesis vs Krisis: le aporie dell’indicibile. Cesare Pavese, Pier Paolo Pasolini, Claudio Magris, Vincenzo Consolo, Gunther Grass. Con una addenda su quattro artisti abruzzesi. Craiova, Ed. Sitech, 2006, Da Giovanni Verga ai nostri giorni. Percorsi didattici di letteratura italiana. Craiova, Ed. Sitech, 2007, Provocarea indicibilului. Craiova, AIUS, 2007, Derogări critice. Prospecte dissociative în literatura română. Buc., Editura Niculescu, 2013, Lucian Blaga și paradigma gândirii europene.Craiova, Aius, 2013, Marin Mincu. Narcis între oglinzi paralele. Buc., Editura Muzeului Literaturii Române.
În 2015 i-a apărut volumul de versuri Caligrafia silenciosa, în colecția „Espelho do mundo” a editurii „Rocco” din Rio de Janeiro, în traducerea poetului și acad. Marco Lucchesi.
Are sub tipar antologia creației sale poetice cu titlul „Casă singură așteptând în picioare”, la editura „Eikon”.
Referințe critice (în periodice și în volume)
Cultivat la izvoarele latinităţii poetice, parcimonios şi risipitor cu propriul său talent şi generos, ca interpret, cu al altora, George Popescu surprinde în poezia sa de început prin euritmia cvasi-lucreţiană a versului şi un simţ captivant al realului filtrat prin grilele unei ironii temperate.
Marin Sorescu
Adevăratul debut al lui George Popescu are loc abia în 1993 (Ştiinţa veselă) în plin post-textualism şi această întârziere, în găsirea tonului propriu, ca şi în cazul textualistului Gheorghe Izbăşescu, este un argument în plus că apartenenţa la o „generaţie de creaţie”nu se suprapune totdeauna pe o aderenţă gregară strict biologică. De altfel, el a trecut proba de profesionist al scrisului, prin activitatea neîntreruptă, timp de un deceniu, de cronicar literar la revista „Ramuri” şi prin traducerile din italiană. (George Popescu este actualmente conferenţiar doctor la secţia de italianistică a Universităţii din Craiova).
Prin modestia orgolioasă şi prin tenacitatea de scrib anonim, dar şi prin talentul autentic, George Popescu reface, la alt nivel, destinul lui Ion D. Sîrbu, scriitorul european devorat de viu de fălcile carnasiere ale unei provincii literalmente textualizante.
Marin Mincu
Opera poetică a lui George Popescu este neîndoielnic de anvergură europeană, nutrită de un dialog neliniştit, spre a o spune numaidecât, între Geneză şi Apocalipsă, cu craniul Elenei între mâini, încoronată de un frumuseţe pierdută, de care cu toţii ne simţim orfani. Poezia lui George Popescu traduce o astfel de sintonie, deloc coincidentă, între lume şi cuvânt, care totuşi se hrăneşte dintr-o adecvată interlingua de putere utopică: uneori minerală, precum poezia lui Trakl, alteori disonantă, precum cea a lui Hölderlin, plină de fascinaţia lucrurilor pe cale de a se întâmpla, limbă suspendată, întreruptă, ca dialog neîmplinit, cu acel diapazon al lui Celan. Cu toate acestea, se cuvine spus fără rezerve că poezia lui George Popescu trăieşte dintr-o pură contaminare, din digitaţia ei inconfundabilă, precum degetele lui El Greco ori urmele liniare ale lui Brâncuşi. Este poetul vremurilor întunecate, al naufragiului lucrezian, care nu pierde totuşi ace sens tainic de lumină ce îşi are originea poate în acel „Mare Anonim”, de-ar fi, cel puţin unul, invizibil, în orbitoarea sa waste land. George Popescu e un poet al poeziei, aşa cum puţini mai sunt,sedus de solicitările tangibile ale lumii, care a pierdut acel primar limbaj adamic capabil să numească cognoscibilul. Şi prin aceasta poetul face apel la o superbă interlingua, şlefuită în corpul cuvântului. Iată de ce opera sa prezintă atât de plină de intensitate şi în acelaşi timp actuală, văduvă de compromisuri, sensibilă ca o mare orbită (mă gândesc la cea a lui Lorenz) în raport cu lumea. Poezia sa a fost apreciată de cititori fideli, nu doar în România, ci şi în Serbia â, Italia şi în Brazilia. Opera sa marchează o întreagă lume în devenire, ca şi bloggul său „Mondo/Texte”. Şi prin urmare, după naufragiul de unul singur se prezintă, un spectator care dezlănţuie un nou cânt.
Marco Lucchesi
„Celui care parcurge Ştiinţa veselă, noul volum al lui George Popescu (Ed. Pontica, 1993) nu poate să-i scape încercarea poetului – ca gest esenţial – de a transcende vidul accidental al cuvântului. Un gol tainic, de neînţeles, desparte gândirea de limbaj, sensul de cuvânt, privirea de ochi. Este spaţiul alb al tăceri care în poem devine neliniştitor ecou, undă dilatându-se în jurul logosului. Cuvântul dobândeşte corp şi cade în propria-i semantică asemenea unei pietre aruncate în apa ce-o înghite, obligând tăcerea să vorbească: „textul gutural şi apa / înmormântându-şi ţipătul în plânsul mâlos / al unei vedenii”.
Acestui demers, nu lipsit de un anumit orgoliu al asumării condiţiei oraculare, îi corespund imagini ale dezabuzării, umilinţei, severităţii, spaimei sau ale impetuoasei răzvrătiri. Sunt viziuni ce ni se încredinţează ca mărturii ale unui timp de tranziţie: „nu ne-ar strica un credit mai / consistent, o clauză de fiinţe favorizate”. Lucrurile şi-au ieşit din matcă, şi-au pierdut rosturile, tandreţea, bucuria şi nici chiar moartea „mai sunt ce-au fost”.
Alcătuind „tabla de materii a vidului”, poetul răsfoieşte o carte permanent „deschisă”, fascinat de miracolul transmutaţiilor între real şi text, subjugat de arhitectura labirintului intuit ca o promisiune de salvare înşelată sau numai amânată: „şi dacă am pătruns până acolo / în pharmacon-ul malefic al minotaurului / de negăsit m-a subjugat şi indicibila / cedare a nervilor / şi poate / bucuria de a-mi vedea pe coridorul strâmt: întreaga-mi existenţă încovoiată şi pe care / oricum nimic dar absolut / nimic / n-o mai poate salva”.
George Popescu, poet cultivat şi lucid, preia din experienţele liricii europene contemporane preocuparea de a îngădui limbajul să-şi inventeze şi să-şi producă propriile semnificaţii şi propriul univers.(…)
Uneori, limbajul poetic este investit cu funcţia exprimării unei experienţe spirituale. Poemul ia forma litaniei biblice, descinzând, surprinzător, surprinzător, din sfera dicteului suprarealist: „pe toată întinderea ochiului numai obstacole / punţi ridicate embrioane desculţe / mizere foarfeci pânze şi lame şi ghilotine / albastre necunoscute identităţi subiecte / ce nu mai sunt subiecţi# etc.
În descendenţa lui Jean Paulhan (desigur, respectând proporţiile), George Popescu, în mod conştient sau nu, concepe poemul ca naraţiune, cântec şi meditaţie în acelaşi timp, adevăratul lirism născându-se din disimularea faliilor şi din căutarea unei coerenţe interioare. De cele mai multe ori acest lucru îi reuşeşte, în ciuda unor ezitări la nivelul „epidermei contrariilor”.
Ştiinţa veselă constituie o reală surpriză, confirmând o vocaţie şi mărturisind despre necesitatea găsirii resurselor poetice în străfundurile fiinţei încă necutreierate de cuvânt”.
Constantin M. Popa
Scriind cu ceva vreme în urmă despre „Magna Impuritas”, constatam aproape un paradox: George Popescu refuză orice inocenţă şi dinamitează ingenuitatea, denunţând, însă, în acelaşi timp, sarcastic şi sceptic, eficienţa lucidităţii înseşi. Puneam atunci această atitudine, pe care azi aş aşeza-o sub semnul dificultăţilor fragilului echilibru, sub emblema unui singur vers („nu eram viu dar pe lama trupului meu testam moartea”), care mă obliga să aduc în discuţie existenţa unui anume, nou, autenticism. (…)
Cum să numesc acest lirism? Dacă m-aş hazarda, aş spune: un lirism al textului care se naşte din propria-i devorare, neputând să se depăşească pe sine, ajuns cumva într-un impas, privind în urmă cu regret şi nostalgie la interstiţiile existenţiale pe care într-un fel sau altul le recuperează, chiar şi păstrând sentimentul artificiului şi al iluziei. Vorbeam de impas?! Iată un poem chiar pe tema aceasta, extrem de lapidar, emblematic pentru întreaga poezie a lui George Popescu: „Nu găsesc drumul pentru că sunt în drum: / la capătul acestui cuvânt am ajuns deja mâine / şi pâinea altuia mă va înfuleca / şi vinul asemeni unui copil handicapat / mă aleargă prin codrul bolii de ieri”.
Mircea A. Diaconu
Dar „Marea Impuritate” nu este doar consecinţa maculării universale, a unei prozaizări ce reduce orice aspiraţie la instinctualitate şi la materie, ci reprezintă mai cu seamă revenirea la starea de haos, la amestecul iluzoriu dintre lucruri şi semne, generat de moartea miturilor, oboseala imaginaţiei şi opacificarea cuvintelor care s-au metamorfozat în obiecte. Astfel viziunile coşmareşti ale lui George Popescu se particularizează printr-o „explozie” a mitosferei, al unei dejecţii invadează lumea obiectelor. Compus secvenţial, pe mai multe voci, oarecum în maniera lui T. S. Eliot, cu pendulări permanente între realitate şi mit, poemul lui nu se mai naşte însă din tentativa de a „reaşeza” realul cel mai umil sub constelaţia imuabilă, atopică şi acronică a marilor simboluri şi mituri, ci înregistrează, din contră, crepusculul gândirii mito-poetice şi, odată cu ea, degradarea absolută a oricărui simbolism, metamorfoza mitului în banda desenată sau video clip, „cum mai tăcea valentino / printre cămăşile defunctului eleonora caută / pierduta aromă a cărnii / atât de ieftină cândva / rudof steiner iar nu adolf nu iosif nu nic……../ pe picioare nesigure coboară muntele să bea o bere / la costică a lui şfanţ nimic nu-l clinteşte / pe prinţul hamlet din locul trist al balului mascat / pipiţe gureşe se urinează pe sinele verde / al unui crâmpei de romanţă debilă / raskolnikovii pândesc după uluci cereşti moartea lui Dumnezeu”.
Octavian Soviany
Dacă în penultimul volum, „Magna Impuritas”, realul se afla într-o oarecare măsură bruiat ori chiar ilizibil, întrucât fragmentarismul spectacolului său, asezonat din plin de indicii textuali secretați (ori recrutați) din alertetea sarcasmului, conducea inevitabil la o „derivă textuală acută” (așa cum observa Marin Mincu), în „Scrisori” se optează pentru coerenta și rezonanța nivelelor energetice interioare emițătoare de sens și purtătoare ale corporalității realului. Discursul poetic se autopropulsează prin forța unei clandestinități aperceptive, ceea ce, în ultimă instanță, atestă definitiv dominația endogenului asupra celor ce sar în ochi…
Dan Bogdan Hanu
Colaborări în periodice
A colaborat la diverse publicații literare din țară și din străinătate.
A fost fondator și redactor-șef al revistei „Paradigma”, fondator și redactor-șef al revistei „Autograf”.
Premii literare
Premiul pentru traducere al Filialei Craiova a USR, în 2003; Premiul revistei „Ramuri” pentru cartea de eseistică ”Provocarea indicibilului”, 2007; Premiul „Petre Pandrea” al Fundației „AIUS”, în 2015.