A devenit o obișnuință ca jurizarea premiilor Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Craiova să aibă loc în noiembrie. Anul acesta profesorul Nicolae Pârvulescu nu va mai face parte din comisia de lectură în vederea decernării. Și nu va mai fi în comisie nici în anii ce vor coborî panta timpului. De acum va sta deoparte, ne va privi din ceruri. Își va prelungi la nesfârșit perioadele de retragere pentru meditație pe care prietenii i le știau. Nicolae Pârvulescu s-a retras definitiv.
S-ar zice pe nedrept că ceea ce a avut de făcut a făcut, ce a avut de spus a spus. Mai erau proiecte cărora să le dea viață, mai erau zile de oferit familiei, mai erau prieteni cu care să susțină discuții cu de-ale culturii și cu de-ale lumii. Câte mai erau, însă nu mai sunt zile, nu mai este timp, lumea s-a schimbat ireversibil, a devenit alta, a devenit lumea cealaltă. Toate cele ce mai aveau germeni de rodit au rămas fără zile, toate se îngroapă în ele însele, decad fără recurs.
Se știe că pe fiecare drum lumea se sfârșește, că moartea se plătește trăind, dar părea că pentru spiritul elevat care era profesorul Nicolae Pârvulescu n-ar fi fost de luat în calcul. Și totuși, din nefericire, iată, formula se aplică.
Mai avem numere de telefon la care nu mai răspunde decât liniștea, căci abonamentul la cer s-a reziliat fără notificări prealabile. Poate că acolo unde găseam prin eter vocea doxului, bunului, elegantului și generosului profesor mai sperăm să o auzim. Este o iluzie care va rămâne. Raționamentele și argumentele profesorului s-au curmat dintr-o dată.
Sunt cuvinte pe care le găseam pe vremuri în manualele de istorie, în catagrafierea timpului. Acele cuvinte vor lumina spre viitor amintirile despre profesorul Nicolae Pârvulescu. Era înainte de toate un om dârz. Avea dârzenia unui luptător aprig. A purtat războaie, a dat bătălii și și-a consumat timp destul în lupte mari și în lupte mici, în lupte în numele grupului, în numele unei idei, al unui ideal ori în nume personal. A fost mai întâi bătălia pentru spiritul comunie natale, Sălcuța. A biruit în încercarea de a fi primul student, primul filolog din partea locului. Deschiderea sa s-a transformat într-o tradiție literară: din Sălcuța au fost la un moment dat trei-patru membri ai Uniunii Scriitorilor.
A absolvit printre primii Facultatea de Filologie a Universității din București, fiind singurul din anul său care a obținut nota maximă la Tudor Vianu. Ne bucuram când ne povestea atât de multe despre G. Călinescu și Tudor Vianu. A făcut parte din ultima promoție care i-a prins pe cei doi iluștri profesori la catredră: ce satisfacție, ce privilegiu! Era o mare șansă să prinzi un loc în Amfiteatrul „Odobescu” unde conferenția divinul critic.
A fost victorios apoi împreună cu oștirile sale de elevi care l-au iubit, l-au ascultat evlavios și care au trăit ani și ani din iubirea sa pentru literartură. Unora dintre ei le-a inoculat pasiunea. Ei au câștigat olimpiade școlare, au ajuns profesori universitari, magistrați, generali, profesori, medici; au ajuns... Chiar și celor care nu l-au urmat în războaiele sale le-a lăsat ceva nepieritor: amintirea unui dascăl onest, dedicat profesiei, corect, franc și omenos. Liceul Industrial de Construcții de Mașini nr. 1 (devenit Liceul „Traian Viua”) a dobândit rezonanță prin devotamentul profesorului Nicolae Pârvulescu: aici s-a aflat ca tânăr dascăl și director matur. Ca inspector școlar a luptat pentru corectitudine și promovare pe merit și a izbândit.
Dacă marea sa izbândă au constituit-o familia și elevii săi, atunci cea mai frumoasă reușită a sa a fost romanul, literatura. Va rămâne unul dintre romancierii de seamă ai Olteniei și ai țării acestui timp.
Cultura este viața sufletului. Nicoale Pârvulescu s-a retras, dar este cu sufletul lângă noi. Dacă privim cu atenție îl vom vedea deasupra orizontului nostru sufletesc și vom ști că pentru luptele noastre spiritul și figura dârzului luptător sunt un simbol.
(Ștefan Vlăduțescu)