loader
Default Image Anunt USR Craiova

In memoriam Romeo Magherescu 1941-2021

Romeo Magherescu nu a fost personaj principal niciodată. Retractil și sfios, și-a trăit singurătatea până la capăt. A plecat și singurătății i-a lăsat totul. A epuizat un destin de lup singuratic, cu toate ale lumii luate pe cont propriu și de unul singur. A trecut printre noi și pe lângă noi. Parcă avea ceva care-l făcea să-și păstreze intactă interioritatea, să nu se infuzeze de contacul cu noi. Lumea exterioară nu era unul dintre elementele formulei sale existențiale. Noi l-am întâlnit, l-am admirat, a fost printre noi, a fost și aici.
Unicul lucru pe care-l putem face este să depunem mărturie că a fost pe unde noi mai suntem încă. Ce a făcut a făcut cu o pudicitate de parcă nu aparținea lumii noastre. Părea să fie venit dintr-un univers cu alte repere, cu alte borne, cu alte sisteme de referință. De aceea, lăsa impresia că nu-i pasă de nimic din ceea ce nouă ne ocupa apăsător nopți și zile. Avea apăsările sale, totuși. Purta printre noi mesajul unui destin deosebit de altele. Nașterea și copilăria veneau dintr-o familie boierească cu tradiție în administrația superioară a Chișinăului. Tinerețea îi fusese amprentată de fuga în Gorj. Apoi, a parcurs strălucit Facultatea de Teologie la Universitatea din București și-a susținut doctoratul și a ajuns asistent la Universitatea din Craiova unde a predat limba italiană până după 1992. Știa latină, greacă veche, slavonă, rusă, italiană, spaniolă, franceză. Marea sa iubire intelectuală a fost Ovidiu; îl cunoștea în amănunțime și găsea că la Pontul Euxin marele poet se impregnase de însușirile celor care-l înconjurau și care porniseră de la apelativul „barbari”. Cadru universitar de anvergură, a fost iubit și admirat de studenții săi care-i doreau compania, echilibrul și înțelepciunea. Valoarea intrinsecă și aspirațiile l-au dus pentru un timp prin Italia. A tradus cu sensibilitate și acuratețe din spaniolă și italiană, printre altele, romanul Bomarzo de Manuel Mujica Lainez, Istoria Venezuelei de Guillermo Moron, romanul Femeia lupilor de Pina Lupoi.
În registru apofatic se poate spune că nu premii, nu distincții își dorea. Nu voia să aibă rol de personaj principal nici măcar o secundă. Avea merite, dar nu se simțea, nu se voia scos în evidență deloc pentru acestea. Nu aspira să fie al vreunei faime, nu voia să fie cumva înregimentat în regulile acestei lumi. Avea câțiva prieteni și destui admiratori.
Enigmatic, inocent în felul lui și profund, profesorul Romeo Magherescu nu a fost personaj principal nici măcar în propria sa viață. Se punea la urmă pe sine: întotdeauna găsea preeminente dorințele și necesitățile celorlați. Era generos, elegant, curtenitor și delicat. În viața lui se întâmpla însă ce voiau ceilalți. Nu a avut supărări sau reproșuri, căci lăsatul la o parte și politețea colegială participau la formula sa existențială, la modul său de a-și trăi viața. Nu avea ambiția să fie în față. Se dădea la o parte când nici nu te-ai fi gândit. Așa ca să fie loc pentru toți.
Era printre noi, ca un acordeonist de mare calibru care performează profesionist, dar pe care noi îl auzim deformat. Clapele și bașii nu se potrivesc. Instrumentul se depliază frumos, mlădios; se bucură de perfecțiunea interpretării, însă noi percepem doar disonanța, nepotrivirea dintre bași și clape. Luați separat bașii sunt o minune; clapele în sine sunt miraculoase, dar când le auzim împreună acordurile ne par pe nedrept a fi distonante, două registre în contratimp. În sinea lui, Romeo Magherescu era un excepțional om și intelectual, iar noi știam aceasta. Totuși ni se arăta mai mereu așa: disonant și în contratimp. În particular, excelența sa intelectuală era din altă piesă. Însuși acordeonul e un instrument ciudat, căci scoate două sunete, iar nu unul singur precum vioara.
Viața este așa cum ne purtăm sufletul prin lume. Romeo Magherescu a plecat dintr-o lume pe care nu o considera a lui și în care trăia ca și cum nu ar fi fost nici a altora. Dăruise totul, doar sufletul îi mai rămăsese. De acum nu ne mai dăruiește decât o iluzie senină. A lăsat din nou locul liber, așa cum îi stătea în fire. De-acum locul nu va mai fi dorit și nu va mai fi ocupat de nimeni. Ca o excepție finală, Romeo Magherescu va primi și el, împotriva voinței sale din timpul vieții, alături de alți oameni dragi, un rol de personaj principal în amintirile noastre.