Confrații din Filiala Craiova a Uniunii Scriitorilor din România deplâng dispariția fulgerătoare și prematură a lui Sorin Vidan, scriitor remarcat pentru talentul său și apreciat prin premii de prestigiu. Vestea cumplită a dispariției sale a lovit ca un fulger, curmând o viață în plină activitate creatoare, un jurnalist și un manager dedicat total comunității și iubitorilor de literatură. Condoleanțe familiei îndurerate!

Despre tăcerile lui Sorin
Era bucuros de fiecare dată când ne revedeam, mai ales în Severin. Îl sunam pe drum și-i spuneam că-i fac o vizită-fulger. Băiatul meu, Ducu, avea probleme de afaceri în zonă și plecam cu el când făcea ruta Severin-Orșova. La Orșova mă aștepta poetul Nicolae Jinga.
La Severin, prozatorul Sorin Vidan. Vechi prieten și complice în discuții despre viață și literatură, atât de vechi că nu mai știu când ne-am cunoscut. Poate, după 1990 când am ajuns la festivalurile organizate de ei în orașul de pe Dunăre. Cât de mult îi invidiam! Nu pentru festivaluri, ci pentru Dunărea care mângâie marginea sudică a orașului. Mă duceam s-o văd imediat ce soseam, iar apoi îl căutam pe Sorin. Râdeam cu el, prin 1995, când, la o masă unde era și Cezar Ivănescu, ne distram copios: apăruse cartea lui Livius Ciocârlie, „Fragmente despre Vid”, iar Sorin credea că titlul e greșit. Ar fi trebuit să se numească „Fragmente despre Vid(an)”. Râdeam ca niște adolescenți puși pe șotii și bătrânii de la masă nu știau ce ne apucase.
Când a debutat cu „Animalul confesiv” (1995), Dan C. Mihăilescu a scris despre el o cronică în 22: „Ciorăneii blânzi”. Alt prilej de glume între noi doi. Era îndrăgostit de jurnal, de confesiunea intimă pe care autorul și-o face sieși și poate posterității. Citea avid tot ce găsea. A scris despre cartea lui Eugen Simion, „Ficțiunea jurnalului intim”. A publicat recenzia în LAMA, suplimentul pe care îl făceam la Craiova, iar după ce a citit-o, Simion a vrut să-l cunoască și să-l… angajeze la filiala din oraș a Academiei. Dar Sorin iubea Severinul, melancoliile orașului precis desenat lângă malurile bătrânei Dunări. O melancolie de care nu a scăpat toată viața. Tot acolo, în LAMA, a publicat pentru prima oară fragmente din „Abisex” (apărută în 2007), sub pseudonimul Sorin Delaskela, stârnind o mică furtună în redacție și pasiuni la chioșcurile de ziare din oraș. Vorbeam la telefon și râdeam în hohote de impactul prozelor sale în rândul pensionarilor care căutau ziarul la chioșcuri! Ne amuzam de furia redactorului șef al ziarului, care aflase ce publică de la o doamna profesoară din oraș. Literatura are mesagerii săi necunoscuți.
Scriam atunci: „Abisex este o suită de proze scurte care se pot citi și ca roman de sine stătător, în care un personaj no name iese din găoacea protectoare a sinelui larvar printr-o confesiune izbitoare despre ratare, sexualitate și multă angoasă existențială. A te prăbuși fără opreliști – iată singurul scop al unui faloscriptor care-și iubește propriul dezastru și îl observă necruțător pe al celorlalți. Lumea lui Delaskela amintește cumva de cea a lui Anton Holban, prin finețea observatiei psihologice și a notației despre un sine care nu poate ieși din imaturitate – întrucât nici nu-și propune –, cu un plus de violență a limbajului și a descrierilor sexuale pe care autorul “Daniei” nu și-ar fi permis-o.”
Apoi a avut o dramă personală. Soția. Sinucidere. A plecat în Africa, Maroc. Ar fi vrut să rămână acolo. A revenit. Voia să i se piardă urma în București. S-a întors după un timp. Nu-și găsea locul.
În noiembrie 2010 a fost invitat la „Scriitori la Tradem”, proiectul pe care îl coordonam la Casa de Cultură Traian Demetrescu. Am discutat alături de cei prezenți despre cartea sa de atunci, „Noaptea pisicilor lungi”. Aceeași linie felină, suplă, labirintică a prozei unui solitar. Un însingurat care zâmbea oamenilor. Mă uit pe ce spuneam atunci când l-am prezentat: „Delaskela se prezintă aidoma unui pesimist de sorginte schopenhaueriană, cu o poezie personală însă, identificată în special în felul în care se apleacă asupra detaliilor de viaţă şi a zugrăvirii unor personaje pe care le priveşte cu detaşare şi cu milă în acelaşi timp“. Detașare și milă…
Când, în 2019, a primit Premiul „Cartea discretă a anului”, pentru volumul de proze „Destrămare” (Ed. Paralela 45) mi-a spus asta cu tonul cel mai natural cu putință. Nimic emfatic, nimic zgomotos. M-am bucurat pentru el, premiul a fost acordat de un juriu competent, Radu Vancu, Simona Sora, Ciprian Măceșaru. A primit premiul Cartea anului, acordat de filiala Craiova a USR, pentru aceeași carte. Mă bucur că jurul craiovean a avut flerul să premieze această ultimă carte a sa antumă, la lansarea căreia am asistat la Târgul de carte Gaudeamus București. Fotografiile de atunci ne arată ca pe vremuri: râdem și ne bucurăm că suntem împreună, într-o mare de celebrități și de anonimi târgoveți de care nu ne pasă. Nu știam că viața, tot ea, ne va șterge zâmbetul de pe față într-o zi. Am călătorit la Severin și în 2020, așa îmi amintesc. Era marcat de pandemie, dar îl îmbărbătam și mai puteam încă râde.
Am găsit de curând ceva, un interviu dat de el unei publicații: „Știu că la un moment dat, mergând prin oraș în primele săptămâni după 15 martie, am fost copleșit. Un aliaj amețitor, straniu: vitalitatea soarelui, splendoarea copacilor înverziți, și absența (cumva apăsătoare și ireală) oamenilor, pustietatea străzilor. Un iz de Cernobâl plutind în aerul pur, primăvăratic, străpuns de ciripitul păsărilor. Plimbam câinii și ascultam în căștile telefonului un concert disco din Moscova anilor trecuți, cu Joy cântând „Touch by touch” în zumzetul policrom al mulțimii de spectatori, iar contrastul a devenit sufocant. În aprilie a murit tata (cancer), s-a stins repede, abrupt, după o suferință care ne-a împietrit inimile. Au fost apoi săptămâni și luni de teamă și frustrare. Nu am putut să mă relaxez aproape deloc. Mai tot timpul, cum spune la un moment dat Heidegger, „pluteam în angoasă”. Nu am scris. Pentru scris e nevoie de distanțare. E un mecanism care se strânge încet, asemeni celui care armează ceasul.”
Ceasul care s-a oprit pentru el: din 1 aprilie Sorin nu mai e. Era ora 16,oo, încercam să plec spre casă din biroul de la teatru când a sunat telefonul. Valentin Vasilescu, prietenul său, mi-a vorbit cu o voce gâtuită: poate ar trebui să stai jos. Am o canapea aici, în birou, am glumit eu. Sorin nu mai e. Ce glumă mai e și asta (pe drum, cât am mers pe jos către casă, am tot sperat că Valentin a făcut doar o glumă, o glumă proastă)? Nu e nicio glumă: Sorin nu mai e. Am văzut un filmuleț seara, pe net, cu el căzut jos, în ploaie, și mi s-a rupt inima. Am simțit că sunt sfâșiat. Îl revedeam cu ochii minții pe Patrel Berceanu, căzut pe stradă, la 55 de ani. Sorin avea 54.
Noi acum suntem deodată foarte bătrâni și nu înțelegem de ce el nu mai este printre noi. Spune o vorbă, Sorine…
Nicolae Coande